Banca din parc.

 

Am fost. Te-am așteptat pe banca unde te văzusem prima oară. Bineînțeles că am ajuns primul, știi că nu întârzii niciodată nicăieri. Da, cu tine vorbesc. Știu că citești. De ce a trebuit să mă suni? De ce a trebuit să zic da? De ce nu am rămas acasă? Amândoi știm de ce am venit. Așteptam să îmi explici. Chiar dacă te-am lăsat ușor să pleci, am așteptat răspunsuri luni de zile. Nu e târziu? Ai venit să îmi spui că în urmă cu două luni ai ramas  însărcinată cu omul la care ai plecat. De asta mă sunasei în noaptea aia? De ce? Aaa, pentru că nu îți doreai asta. Nu cu el, știu, mi-ai zis aseară. Îți amintești ce ne mai lipsea? Doar ea sau un el. Sau doi, trei, patru copii. Acum ma cauți să îmi spui că ai un copil cu altul? Nu? Nu de asta te-am văzut aseară?

Aparent nu. Nu ai păstrat copilul. El nici nu știe că ai rămas însărcinată. Și acum plângi uitându-te în singurii ochi care te-au văzut precum îngerii văd iarul. La ce pula mea a trebuit să ajungi aici? Du-te la omul ăla și spune-i prin ce treci, poate te înțelege. Și dacă rămâi singură ce vrei să fac eu? Să uit? Să șterg totul? Să uit că ai plecat și nici acum nu îmi spui de ce?

Aaa, da? De asta ai plecat? Că nu eram suficient acasă? Că lucram prea mult? Știai din ziua 1că asta fac de atâția ani și nu pot să renunț asa uspr. M-ai acceptat așa dar se pare că timpul te schimbă. Și te înțeleg. De asta te-am lăsat să pleci. Știam că am greșeală mea. Te-am lăsat să simți și altceva. Să te simți mai iubita poate decât erai cu mine. Te-am lăsat să pleci dar am așteptat luni de zile un mesaj de la tine? Un căcat de telefon în care să îmi spui că ești bine și să nu îmi fac griji. Am fost sunat de mama ta și tu nu ai fost în stare să dai un mesaj de ziua mea de naștere. Știi bine că nu vorbim de tine, am convenit asta de la divorț. Înțeleg că nu am fost suficient spre final. Și nu, nu te întoarce. Am așteptat. Te-am iubit și ghici ce? Încă o fac. Și o să mor cu tine în suflet dar amândoi știm că iubirea nu e suficientă. Sunt și alte lucruri pe care le vrem și nu cred ni le putem da unu altuia de acum înainte. Și știi. Nu mai plânge. Am dreptate. Mergi acasă.

Și uite așa a trebuit să te duc eu acasă că plangeai râuri. Și te aștepta chiar el în parcare. Asta mai îmi trebuia acum, o discuție cu el. M-ai îmbrățișat pentru ultima oară udandu-mi cămașă. Degeaba te-ai uitat urât la mine, domnule avocat. Eu am adus-o unde poate îi e locul.

Oare am greșit?